“Doctorul” Marin Sorescu

La Marin Sorescu, ironia este o armă împotriva lucrurilor stupide care ne înconjoară dar şi o metodă de ai vindeca pe cei care î-şi pun întrebări chinuitoare. El reuşeşte să scoată din praful banalităţii marile simboluri lirice prin mijloacele sale originale de exprimare.


. „Funcţia poeziei
— spune intr-un loc autorul — e mai degraba una de cunoaştere.
Ea trebuie sa includa filosofia. Poetul ori e un gânditor, ori nu e nimic (...) Poetul autentic e un filosof şi mai mult decât atât: el poseda in plus intuiţia. G`ndurile lui, spaimele, tristeţile sunt transformate intr-un instrument de cercetare. Lentila, tubul, cunoştinţele despre aer devin telescop care scruteaza cerul. Cred ca un poet genial poate descoperi numai prin intuiţie poetica o noua stea, care mai apoi sa fie confirmata de savanţi, prin calcule de parametri.
E tot ce poate da poezia. Gustul sau final e totuşi amaraciunea.
Asta nu inseamna pesimism, ci numai luciditate. Traieşte in cunoştinţa de cauza“ (Tinereţea lui Don Quijote, Postfaţa).

Dintre ale sale poeme am ales câteva care surprind destul de bine ironia fină a autorului.
Chiar dacă gustul final al unora dintre acestea este totuşi amărăciune cum spunea poetul însuşi, cred, că în ansamblu acestea provoacă aceaa stare de “râsu-plânsu” ce pare specifică poporului nostru.

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.


Adam

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
"Asta e viata!" - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Frescă

În iad păcătoşii
Sunt valorificaţi la maximum.

Femeilor li se scot din cap,
Cu o pensetă,
Clamele, agrafele, inelele, brăţările,
Pânzeturile, lenjeria de pat.
După aceea sunt aruncate
În clocotul unor cazane,
Să fie atente la smoală,
Să nu dea în foc.

Apoi unele
Sunt transformate în suferinţe
Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari
Păcatele calde.

Bărbaţii sunt şi ei folosiţi
La cele mai grele munci,
Cu excepţia celor foarte păroşi,
Care sunt torşi din nou
Şi făcuţi preşuri.

Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).



Autorul observă lumea în căutare de semne şi de la un timp simte o teroare de acestea. Se crează o adevărată “semnofobie” care duce până la urmă la superstiţie, individual devenind prizonier al imaginaţiei sale. Realul devine astfel un infern şi trebiue să intervină din nou ironia pentru a pune capăt acestei simbologii demonice:

SEMNE

Dacă te-ntâlneşti cu un scaun,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntâlneşti cu un munte,
E semn rău, ajungi în scaun.
Dacă te-ntâlneşti cu carul mare,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntâlneşti cu un melc,
E semn rău, ajungi în melc.
Dacâ te-ntâlneşti cu o femeie,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntâlneşti cu o faţă de masă,
E semn rău, ajungi în sertar.
Dacă te-ntâlneşti cu un şarpe,
E semn bun, moare şi tu ajungi în rai.
Dacă şarpele te-ntâlneşte pe tine,
E semn rău, mori şi el ajunge în rai.
Dacă mori,
E semn rău.
Fereşte-te de acest semn -
Şi de toate celelalte.




SUPERSTIŢIE

Pisica mea se spală
Cu laba stângă,
Iar o să avem un război.

Fiindcă, am observat,
De câte ori se spală
Cu laba stângă,
Creşte considerabil încordarea
Internaţională.

Cum vede ea
Cele cinci continente?
S-a mutat cumva
În pupilele sale
Pitia, cea care ştie să-ţi spună dinainte
Toată istoria
Fără punctuaţie?

Îmi vine să plâng
Când mă gândesc că eu
Şi cerul cu suflete pe care mi l-am legat
În spate
Depind, în ultimă instanţă,
De toanele unei pisici!

Fugi de prinde şoareci,
Nu mai dezlănţui
Războaie mondiale,
Fire-ai a dracului
De putoare!